Școala de Mers pe Munte - o lecție despre apropiere, explorare și prețuire

Autor: Radu Simion

Grindina cade puternic, poc-poc-poc-poc, numărăm boabele de gheață, stăm ghemuiți cu capul protejat de mâini, cu pelerinele pe noi (alții cu gecile mototolite pe care nu au mai apucat să și le pună), ne acoperim urechile la tunetele cu răsunet de pe vale, râdem, ne trec fiori de uimire, trăim fascinația unui „bine-ați venit” spus de Natură. E Școala de Mers pe Munte 2017, suntem în Călimani, pădure de molid umedă, răcoroasă, densă, misterioasă, apetisantă pentru amatori de thriller, organic și liniște care pătrunde până-n străfundul rucsacului ticsit cu lucruri. Am început cu ziua trei, am început cu o atitudine: sunt conștient de instabilitatea vremii (și ca un mecanism reflex, de propriile mele instabilități, frici, prejudecăți), îmi iau măsuri care să mă facă să trec cu bine peste experiența unei ploi cu grindină, am răbdare, mă bucur, trăiesc simplitatea unor emoții împărtășite. Iulia e lângă mine, râde și ea. Renata privește fix boabele de diamant, Radu caută să-și potrivească geaca, Jean Cifor (nea Jean)- trainer cu istoria muntelui în inimă, ne vorbește cu calm despre adaptare, despre schimbările bruște ale vremii, despre nori de furtună și nori de vreme bună. Între timp, apa curge printre bocanci, pielea simte atingerea picurilor de ploaie, pădurea se scutură de fericire, mușchii de pe rădăcinile uriașilor se umplu de apă, poteca se pregătește să ne rețină modelul tălpilor de la bocanci. Apă, pământ, aer, foc. Fulger, străfulgerări, prezență. Suntem prezenți, acesta e cuvântul. Miracolul experienței directe nu poate fi substituit de nicio teorie ori vreun concept , de nicio bibliografie stufoasă, de niciun speech. Trăim clipa, o savurăm, ne savurează și ea pe noi. Mustim a viață, mirosim a libertate.

Am început cu episodul acesta fiindcă Școala de Mers pe Munte e despre expunerea în fața naturii, despre implicare și trăire. Muntele te scapă de rigiditate, fixism, de scuze politicoase, de make-up, de amânări. Muntele se trăiește, se admiră. Te lași sărutat de apa rece cu care-ți speli ochii dimineața, te uiți pe tine printre ierburi, arome, atingeri, îți eliberezi inima să se ducă înspre lucrurile pe care le caută. Acest articol nu va gravita în jurul tehnicii de urcat pe munte, nu va fi despre echipamente, despre cum să ne alegem bocancii, despre ce trebuie să mâncăm, nu va fi nici despre cum să ne alegem locul de campare. Nu este un articol despre cum să. În schimb, propun o mărturisire personală despre curaj, prietenie, splendoare, despre a fi delicat cu tine într-o lume parcă lovită de dezrădăcinare, propun un exercițiu de interpretare a experienței de la SDMPM ca trezire a naturii noastre sensibile, a curiozității copilărești și a bucuriei de a fi.

Eu sunt pentru a doua oară aici, acum ca voluntar, anul trecut ca participant. Am revenit în familia Tășuleasa Social pentru a întoarce un serviciu, pentru a mulțumi, pentru a-i ajuta pe alți curioși să își redescopere originile organice, partea nedomesticită a vieții. La Școala de Mers pe Munte, participanții învață despre toate acele lucruri pe care eu am spus că nu le voi trata în articol. Trainerii sunt fantastici, echipa de voluntari are o vitalitate și o efervescență care se ia, locul e superb, cabanele miros a lemn, a străbunici, a curățenie interioară. Tibi Ușeriu ne vorbește despre depășirea limitelor. De două ori câștigător al Ultramaratonului de la Polul Nord (566 km la temperaturi de-mi îngheață degetele când le scriu, -40 grade Celsius). Tibi e de pe altă lume, din cuibul păsării Phoenix. Vasile Cipcigan, cu care am avut minunatul noroc de a urca pe Pietrosul Călimanilor, a atins vârful Manaslu din Nepal în octombrie anul trecut (fără tuburi de oxigen), Sergiu Ghițulescu (adică Cico, salvator montan)- cu o voce blândă, cu explicații exacte, cu răbdare și umor, la fel ca nea Jean...ah, oameni de poveste. De povești, aparent interminabile și dorite a fi interminabile.

Acum faptele, momentele care definesc, momentele care eliberează potențialul, care te fac să-ți reconsideri locul în propria lume. La Școala de Mers pe munte luăm în seamă variabilele, suntem consecvenți cu privire la regulile care ne permit să ajungem cu bine înapoi după un traseu, devenind astfel mai conectați cu corpul nostru, cu mintea noastră și gândurile care fug și se-ntorc. Lecția muntelui este una a întâlnirii cu tine în ipostaze diferite de cele din oraș, ipostaze în care nu te poți minți, în care trebuie să dai totul și să fii sincer. Corectitudine: nu subestimăm contextul, nu supraestimăm propriile capacități. Ne reglăm așa cum am face-o cu un mecanism care nu e bine montat. Suntem atenți la pașii pe care îi facem, unde punem piciorul, cât de tare ne legăm șireturile, ce distanță păstrăm față de cel din fața noastră. Devenim astfel mai conștienți de ritmul nostru, de ritmurile naturii, de pământul stabil și de pietrele alunecoase, căpătăm încredere.

Eu stau în spatele lui Cico, povestim despre ienupăr, despre jepi. Nu doar povestim, ne oprim din când în când și mâncăm fructele gustoase de ienupăr cu gust de conifer, dulci, aromate. Boabele de ienupăr lasă în gură un gust proaspăt, aerisit, aromat. În spatele meu e Diana, cu care vorbesc despre educația pentru cei mici, despre sănătatea pe care o câștigi atunci când faci ce-ți place, despre igiena socială pe care o întrețin oamenii liberi care își asumă o viață așa cum le spune sufletul lor. De fapt, vorbim despre firescul tot mai amenințat de nefiresc. În tot acest timp Vasi ascultă și devine factorul de echilibru și încredere pentru grup. Mergem în șir indian, ne oprim ori luăm din mers câte-o afină, ne perfecționăm stilul smuls-afina fără a încetini grupul. Cico le ia pe cele mai bune, e în fața mea, eu le ochesc, aleg altceva, mă adaptez. Natura e în noi, mirosul de fum al hainelor e în noi, impregnat, eliberator oarecum. Suntem toți de-ai muntelui, suntem primiți aici, avem datoria de a răspunde cu o atitudine prietenoasă, având în grijă să nu facem rău, să nu lăsăm urme, ci amintiri.

Urcușul spre vârf seamănă cu potențarea energiilor noastre în marea chimie a vieții, o mișcare ascendentă către realizare de sine, către libertatea pe care o oferă înălțimile. Hai, se poate! Pas, pas, pas, pas. Stop, pauză de apă, de afine, de batonul cu fibre, de admirat, de stat întins pe iarbă. Nea Jean ne explică orice, cu tenacitatea unui pedagog excelent și cu o siguranță dată nu atât de experiență, cât de ceea ce a învățat din experiențe. Viața se întâmplă clipă de clipă- cum dăm sens acestui roller-coaster, cum ne aranjăm apele, cum alegem să ne lăsăm transformați- asta ține deja de o artă interioară, de geografia intimă a fiecăruia. Nea Jean e bine așezat în lume. Eu sunt bine așezat pe o rădăcină, înconjurat de jepi, de fluturi, de spațiu. Georgiana îmi vorbește despre planurile ei, despre stăpânire de sine, despre București și muzică. “Eu ascult muzică electronică”, îi zic, „imaginez versuri acolo unde ele nu-s”. E de acord cu mine.

E conexiunea prietenească și râsul nostru care se aude din capul grupului până la ultimul. Celebrăm spiritul curat, golim sticlele de apă, le umplem la izvor. Iau din rucsacul lui Răzvan crema de protecție solară, arătăm cu degetul vârful la care vom ajunge în 3-4 ore și ne punem din nou în mișcare! Simt armonie aici, simt că fiecare dintre noi își asumă cu responsabilitate și jovialitate partea sa din întregul care este Natura. Cred că aici e cheia lecției despre contactul cu nedomesticitul, să înțelegem fiecare dintre noi rolul pe care îl avem în relație cu mediul și în relație cu noi înșine. Suntem prea grăbiți, anxioși, superficiali, repeziți și deseori insensibili, nu vedem detalii, nu ne plac generalizările, trăind epoca dezechilibrului dintre viața virtuală și cea reală. Cu cât viața noastră e mai plină de high-tech, cu atât există o nevoie mai mare a contactului nemijlocit cu natura, pentru a recâștiga echilibrul natural. Restoring nature while we restore ourselves- dar ne confruntăm tot mai des cu probleme emoționale, probleme de concentrare în rândul tinerilor, depresie, obezitate, alergii, agresivitate. Cumva, pare că suntem deconectați de la sursă, rupți de energiile vitale. Natura dezvoltă abilitățile fizice, alungă stresul (scade nivelul de cortizol, crește nivelul de endorfine), dezvoltă atenția, având valoare fitoterapeutică, recreativă, spirituală. Este adevărat, muntele nu vine cu un set de instrucțiuni bine definit, ci lasă un spațiu deschis pentru observare, adaptare, recunoaștere, interpretare și aproximare a riscurilor. În felul acesta, ne rafinăm percepția și învățăm să judecăm riscurile cu mintea noastră, devenind autonomi. Propun ca în loc să fim prea ocupați cu like-uri, share-uri și instagram, să ne preocupăm de calitatea timpului nostru, de valoarea trăirilor, de prietenii și legături.

Jane Clark foloseste expresia “generația spațiilor strâmte”, încercând să descrie imaginea lumii contemporane, preocupată de tablete, de fast-love și de rătăciri virtuale. Bucuria de a fi se alimentează din explorare și din fascinația de a descoperi conexiuni reale, palpabile, pe care să le recunoaștem și în care ne putem imersa pe de-a întregul. Această nevoie constantă de a da sens nu se poate realiza în lipsa unui mediu care stimulează producerea de sensuri; suprimarea căutărilor interioare profunde generează plafonare, frică, frustări și conduce la încetinirea evoluției noastre. Lecția muntelui este una a devenirii. Devii alt om pe măsură ce înaintezi, scăpând treptat de sentimentul izolării și desfundându-ți canalele de comunicare cu lumea experioară- simțurile. Mă uit în stânga, văd o poiană de un verde mai deschis, privesc înainte, văd rucsacurile colegilor mei în diferite nuanțe, în funcție de poziția lor și de expunerea la lumină, privesc în spate și mă impiedic de o rădăcină, zbaf, bravo tinere Radu! Mediul mă obligă să fiu mai atent; prin asta se dezvoltă o stare de angajament față de mine, față de grup, față de timpul și spațiu în care sunt integrat.

Libertatea de a descoperi muntele îmi oferă de asemenea posibilitatea de a admira și de a mă lăsa uimit de frumusețea locului și de alternanța peisajelor. Cristina parcă meditează, Valeria desenează hărți în imaginație. Noi cunoaștem lumea pe orizontală și prea puțin ne preocupă verticalitatea creșterii. Aici, acum, privim cerul. Noaptea se vede Infinitul. În jurul focului, ne îmbrățișează căldura lemnelor și brațele Marelui Univers. Descopăr alte realități, descoperim că nu suntem singuri. Avem timp, în sfârșit! În eforturile noastre de a structura și valorifica fiecare secundă, se prea poate să fi ucis, neintenționat, dreamtime-ul, timpul pentru reverie și visare, clipele în care, cu capul lăsat pe spate, te gândești la nimic și la tot. Anca Hanu inventează versuri cu șic și haz, Alexandra își împarte ceaiul cu mine. Pământul este o sală de clasă, iar la Școala de Mers pe Munte am învățat scrisul și cititul.
​
“Everything is phenomenal, everything is incredible, never treat life cassualy. To be spiritual is to be amazed.”- William Blake